that-kind

Fie e pe speed dial, fie îi știi numărul by heart. E prietenul ală (sau prietena), care te acceptă așa cum te găsești în momentul respectiv: prost de bubui (dar se acceptă că e temporar), cu nasul plin de muci și răgușit de plâns, entuziast, debordând de idei sau pur și simplu enervant până la cer și o palmă mai sus.

Pe mâneca lui (sau a ei), ți-ai șters nasul când ai suferit cel mai tare. Cu el (sau cu ea) ai ieșit la băut ca să uiți de tot, el (sau ea) te-a ținut de frunte când ai regretat tot ce ai turnat+spus+făcut la beție.

Ea (sau el) te-a primit și te-a lăsat acolo să just be. Fără întrebări. Cu uitat la film și glume despre nimic. Ea (sau el) a fost acolo pentru tine când ai sunat în creierii nopții doar pentru că ai auzit un banc bun și ai vrut să i-l spui.

Ea (sau el) e genul ală de om cu care nu te porți cu mănuși și nici el cu tine. Fiecare spune ce are de zis, verde-n față și merge mai departe. Pentru că știi că are dreptate. Pentru că îi respecți opinia, chiar dacă nu o împărtășești. Și chiar dacă nu îți convine ce are de spus, stai și asculți și ții cont de ce ai auzit.

Ea (sau el) te citește dintr-o privire. Și când e cazul să te pună la pământ, o face. Spre binele tău. Și pe urmă îți dă mâna să te ridici. Va fi acolo dacă ai grijă să rămâi și tu. In the end, toți avem that kind of friend. Și dacă suntem norocoși, avem o mână  de prieteni de genul ăstă. Și dacă suntem și mai norocoși, nu îi luăm de-a gata.

E despre încăpăţânare şi repercusiunile ei.

moose

Doi elani ale căror coarne au rămas încleştate în timpul unei lupte, descoperiţi în gheaţa din Alaska

(BBC)

Brad Webster, profesor în satul Unalakleet din vestul statului Alaska, se plimba cu un prieten în apropiere de o tabără religioasă în momentul în care a văzut coarnele unor elani ieşind din gheaţa lacului din localitate.

Profesorul Webster spune că această descoperire, realizată la începutul lunii noiembrie, reprezintă ”o experienţă interesantă”.

Toamna este anotimpul în care elanii intră în rut, iar masculii din această specie se luptă între ei pentru a câştiga atenţia femelelor.

Brad Webster a emis următoarea ipoteză: unul dintre elani a fost rănit în timpul luptei. Coarnele celor doi masculi au rămas încleştate, iar ambii au căzut în lac şi s-au înecat.

Profesorul Webster era însoţit în acea plimbare de Jeff Erickson, un profesor care coordonează activităţile elevilor din localitate. Jeff Erickson a făcut câteva fotografii ale celor animale.

Jeff Erickson spune că deşi vânează în acea regiune de peste 50 de ani, nu a văzut niciodată ceva care ”să pară îngheţat în timp”.

Cei doi profesori au scos trupurile elanilor din gheaţa lacului, iar carnea animalelor va fi folosită pentru a prepara hrană pentru câinii localnicilor şi momeală pentru pescarii din regiune.

'We don't help ladies across the street anymore. Can't afford the liability insurance.'

‘We don’t help ladies across the street anymore. Can’t afford the liability insurance.’

Cel puțin bizară decizia Consiliului General al Primăriei Capitalei care spune așa:

Studenţii care stau în gazdă la persoane vârstnice, pe care le ajută la cumpărături sau le duc la spectacole vor primi o bursă de 500 de lei din partea Primăriei.

Pe bune? Really, pe bune?! Nu mai găseam încă un mod de sifona niște bani și ne folosim din nou de bătrâni?

Proiectul, care a fost aprobat cu 32 de voturi pentru și 5 împotrivă, spune că cei 500 de lei pot fi ceruți de “studenţii din provincie, care studiază la o facultate din Bucureşti, au sub 26 de ani, au media peste opt şi nu au obţinut un loc de cazare la cămin.”

Aștia trebuie să demonstreze că au plimbat/culturalizat/asigurat hrană și medicamente pentru bâtrânii la care stau în gazdă și gata, primesc bursa.

Măsura este atât de aberantă încât până și reprezentanții asociațiilor de studenți se uită la ea cruciș.

Deci avem o noua breșă pentru sifonare de fonduri și  nouă metodă de fraierit bătrâni. Bravos! Pun pariu că nici nu v-ați gândit mult.

E în toate mailurile alea care se încheie cu el pe post de formulă de salut.

Apare atunci când, deși cineva te calcă pe bătături, trebuie să respecți normele sociale și îți îngustezi privirea, tragi un rânjet și scoți un *mulțumesc* chinuit printre dinți, ca să nu o dai de gard cu replica care reverberează pe bolta palatină.

E cuvântul ăla din 9 litere pe care îl tastezi apăsat după ce ai primit un răspuns pe care nu îl doreai spus chiar atât de răspicat.

E formula prin care ai vrea să spui de fapt *$%*.. și **%%^##@ ! Dar taci, bagi o mantră și te calmezi.

Falsul mulțumesc se simte. Falsul mulțumesc te depersonalizează. Falsul mulțumesc e marca ipocrizei pe care ți-o impun toate normele.

Evită-l! Scoate-l din mailuri! Nu îl mai spune când nu îl crezi, dacă simți că te mănâncă din interior. Multumesc pentru ce? *Decât* Mulțumesc!

 

Ma trezesc. Stau cu ochii deschisi si cu mintea aiurea 18 ore. Sau mai mult…cine mai numara?

Imi simt pasii grei la contactul cu asfaltul. Dar stiu ca asta trebuie sa fac daca vreau sa ajung din punctul A in punctul B. Totul e mecanic. Ridic piciorul drept. Il pun in fata celui stang. Merg. Ridic piciorul stang. Il pun in fata celui drept. Merg.

Deschid gura. Articulez. Zambesc. Fortat. Trebuie. Intotdeauna trebuie. Intotdeauna trebuie.

Inspir. Respir. Alung ganduri. Degeaba. E cel mai extenuant exercitiu pe care ti-l poti imagina. Sa nu gandesti. Sa iti impui sa nu gandesti. Sa iti iei toate intrebarile fara raspuns, sa le tragi de cozile ultimelor litere, sa le tii suspendate de punctul semnului de intrebare si sa le asezi frumos intr-un colt. Si sa le lasi acolo sa creasca, sa se inflameze, sa pocneasca.

Sa pocneasca. Sa se crape coaja maro si sa iasa tot puroiul de sub. Sa pulseze pana explodeaza. Sa curga fierbinte, atat de fierbinte incat sa intelegi odata ce e de inteles. Poate ca daca o simti, o intelegi. Poate ca daca te arde, o accepti. Poate ca daca ai ceva palpabil…

I know nothing. Un bazin urias de nimic in care te scufunzi cu speranta ca nu te ineci. Malul pe care il simti printe degete cand incerci sa inoti. Pacla ce se lasa pe creier cand gandesti prea mult. Gura uscata cu care te trezesti dupa toate noptile care isi tarasc orele minut cu minut.

And then you skip a heartbeat. And another one. Si te trezesti intr-o dimineata inainte de al doilea snooze. Si opresti tot. Timpul din camera. Pulsul crescut. Gandurile valmasag din cap.

Stau cu ochii deschisi. Ridic piciorul drept. Il pun in fata celui stang. Merg. Ridic piciorul stang. Il pun in fata celui drept. Merg. Drept sau sinuos. Niciodata inapoi.

 

 

 

 

 

 

Nu pot să aștept nimic. Absolut nimic, pornind de la tramvai până la o veste sau o călătorie pe care o anticipez. Nici măcar feedback-urile nu le aștept, în parte pentru că nu vreau, nu pentru că nu am răbdare.

Vreau totul aici și acum și când nu e ca mine, mă dau cu fundul de pământ până îmi conștientizez fiecare mușchi fesier de a cărui existența habar nu aveam până la minutul frustrării. Și doare ca dracu. Doare ca atunci când trebuie să faci un excell elaborat când skillurile tale se opresc doar la editare.

Sunt oameni pentru care exercițiul ăsta dă roade. Mai sunt și alții care, obișnuiți să tot aștepte, se plafonează într-atât încât își ucid spiritul de inițiativă. De cei din urmă mi-e teamă. Sunt oameni care așteaptă să se schimbe lucrurile fără să participe în nici un fel. Sigur că și-ar dori schimbarea, dar fără nicio responsabilitate din partea lor. Și atunci așteaptă.

Sunt oameni care trăiesc așteptând și a căror singură descriere din epitaf va fi așa – a așteptat și apoi a murit. Punct. Sunt oameni care își pun viața în cui și așteaptă. How can you not call this suicide?

Nu avem timp aprope deloc. De ce nu facem pur și simplu ceva?

Așteptăm să mai treacă o zi. Așteptăm să mai stingem un conflict. Așteptăm un semn de bunăvoință. Așteptăm să vină primăvară cu alaiul ei de flori. Așteptăm să primim un grăunte de atenție. Așteptăm recunoaștere. Așteptăm un zâmbet sau un telefon. Așteptăm la o coadă. Așteptăm la altă coadă. Așteptăm să ne facem mari. Așteptăm să treacă durerea. Așteptăm să își dea ceilalți seama. Așteptăm să ni se dea dreptate. Așteptăm să treacă ploaia, viața, moartea. Așteptăm deseori degeaba.

Așteptarea e o pâclă deasă care se ridică peste tine și te ține captiv. Își înconjoară mâinile în jurul gâtului tău și începe să strângă încet, cât să-i simți fiecare falangă pe piele. Așteptarea ucide încet, sufocă iscusit, fără să-ți dai seama. Se poartă ca un prieten bun la început. Te păcălește cu o stare de confort și apoi te invadează tactic. Te lasă să o inspiri. Să o atingi. Să te strecori printre plăcerile mici pe care ți le oferă.

Nu am fost niciodată bună la asta. Mereu mi-a dat cu virgulă. Mereu am fost la limita dintre corigență și repetenție cu treaba asta și nu se remediază deloc cu vârsta, dimpotrivă. Simt că nu am timp pentru nimic. Că se scurge tot nisipul din clepsidră și că aș putea face atât de multe lucruri pentru fiecare grăunte supt în jos de gravitație.

I am not good at waiting. Pana la urma nu trebuie sa fii bun chiar la tot, nu?

 

 

trafic_76036200

40 de minute si 36 de lei a durat cursa cu taxiul din punctul A – Pța Dorobanți în punctul B – Agronomie. Da, era un Fly pentru simplul motiv ca nici Uberul cu tarif explodat nu are porniri suicidale de ieșit în stradă la ora respectivă.

Sufocat în ambuteiaje, Bucureștiul sucombă în fiecare seară ca un astmatic. Criza începe pe la 4, când claxoanele încep să spargă aerul toxic de București. Intervalul 5-7 e comparabil cu un tratament cu șocuri în care se încordează la maximum mușchiul așteptării.

Traficul de coșmar e pus de poliție pe seama numărului mare de mașini și al faptului că oamenii nu folosesc RATB-ul, dar cum să mai faci și asta în condițiile în care nu apare niciun autobuz cu zecile de minute?

Nici statutul de pieton nu ne avantajează.

În 2010, Bucureştiul depăşea New York-ul la numărul de maşini care traversau oraşul. Azi, Capitala se află printre primele zece oraşe la nivel european în ceea ce priveşte numărul de maşini la mia de locuitori, ceea ce înseamnă că aproape unu din doi bucureşteni preferă să meargă cu propria maşină la destinaţie în loc să aleagă un mijloc de transport în comun. Confruntat cu asemenea date, pietonul devine o specie pe cale de dispariţie.

Într-un oraş tot mai sufocat de betoane, dilema pietonului bucureştean este acută: a merge pe jos sau a renunţa complet la idee într-un oraş unde obstacolele apar la tot pasul. Anul trecut, 570 de pietoni au murit în accidente rutiere. O cifră îngrijorătoare, spun şi autorităţile de la Bruxelles. Mai exact, mai bine de o treime din victimele accidentelor de pe şoselele româneşti sînt pietoni, potrivit unui raport al Comisiei Europene. Media europeană este de 22%.

Şoferii s-au făcut însă vinovaţi în doar 17% din cazuri. Restul de pînă la 100% ţine de responsabilitatea pietonilor. Tot mai ­mulţi încep să încalce regulile de circulaţie. Poate sufocaţi de numărul mare de maşini, poate din ignoranţă, dau răspunsuri care frizează ridicolul atunci cînd sînt întrebaţi de ce traversează ilegal. De la un sec „Aşa am vrut“ pînă la „Aici se circulă anapoda“ sau „Stau prost cu vederea“, pietonii au ajuns să nu mai respecte oraşul pe care simt că şi l-au însuşit pe deplin şoferii.

Ideea unui Bucureşti ideal este tentantă. Un Bucureşti în care maşinile nu circulă, unul în care poţi să te plimbi pe Calea Victoriei de la Guvern pînă la Piața Naţiunile Unite şi să nu întîlneşti decît bicicliştii care pedalează în sus şi în jos pe banda special rezervată lor.

Bucureştiul ideal este Bucureştiul de duminică, Bucureştiul vacanţelor, adevărat rai pentru pietonii avizi de plimbări pe străzi întortocheate, cu parfum de istorie interbelică.

 

***

Articol scris pentru Dilema Veche in septembrie 2016.

 

ssE liniştea de dinainte de tsunami. E calmul aparent care se instalează după prima despicare de falii. E forţa care mocneşte sub o pojghiţă fină, mai fragilă decât coaja unui ou.

S-a clătinat puţin. S-a zgâlţâit mai tare şi apoi a început să ia amploare. Pe luciul apei a apărut un fel de bulă, apoi marea a început să fiarbă cu băşici sparte la suprafaţă şi uite ce vine din zare! Creşte la început cu câţiva centrimetri, apoi ajunge la jumătate de metru, ca să acopere într-un final cerul.

Nu trece o zi să nu găsesc un articol de demisionar. Un demisionar care povesteşte că a stat, a acumulat, a muncit, s-a implicat şi la un moment dat a făcut crack! Un demisionar care se declară fericit că acum face fix ce îşi doreşte şi îşi asumă că toată treaba asta vine la pachet cu responsabilităţi şi bani număraţi şi drămuiţi zilnic.

Generaţia 30+ nu mai e generaţia ahtiată după ani sabatici, e generaţia deloc impulsivă şi complet implicată, care alege la un moment dat să meargă pe calea ei. Şi îşi asumă. Look around, lumea începe să se schimbe. Aşa apar proiectele mişto. Alea pe care le dăm mereu exemplu şi mormăim invidioşi în faţa computerului…maaamă, păi dacă aş avea şi io timp.

Fă-ţi!

 

Instagram

Postări recente

Acces in Pietricel Land