Nu pot să aștept nimic. Absolut nimic, pornind de la tramvai până la o veste sau o călătorie pe care o anticipez. Nici măcar feedback-urile nu le aștept, în parte pentru că nu vreau, nu pentru că nu am răbdare.

Vreau totul aici și acum și când nu e ca mine, mă dau cu fundul de pământ până îmi conștientizez fiecare mușchi fesier de a cărui existența habar nu aveam până la minutul frustrării. Și doare ca dracu. Doare ca atunci când trebuie să faci un excell elaborat când skillurile tale se opresc doar la editare.

Sunt oameni pentru care exercițiul ăsta dă roade. Mai sunt și alții care, obișnuiți să tot aștepte, se plafonează într-atât încât își ucid spiritul de inițiativă. De cei din urmă mi-e teamă. Sunt oameni care așteaptă să se schimbe lucrurile fără să participe în nici un fel. Sigur că și-ar dori schimbarea, dar fără nicio responsabilitate din partea lor. Și atunci așteaptă.

Sunt oameni care trăiesc așteptând și a căror singură descriere din epitaf va fi așa – a așteptat și apoi a murit. Punct. Sunt oameni care își pun viața în cui și așteaptă. How can you not call this suicide?

Nu avem timp aprope deloc. De ce nu facem pur și simplu ceva?

Așteptăm să mai treacă o zi. Așteptăm să mai stingem un conflict. Așteptăm un semn de bunăvoință. Așteptăm să vină primăvară cu alaiul ei de flori. Așteptăm să primim un grăunte de atenție. Așteptăm recunoaștere. Așteptăm un zâmbet sau un telefon. Așteptăm la o coadă. Așteptăm la altă coadă. Așteptăm să ne facem mari. Așteptăm să treacă durerea. Așteptăm să își dea ceilalți seama. Așteptăm să ni se dea dreptate. Așteptăm să treacă ploaia, viața, moartea. Așteptăm deseori degeaba.

Așteptarea e o pâclă deasă care se ridică peste tine și te ține captiv. Își înconjoară mâinile în jurul gâtului tău și începe să strângă încet, cât să-i simți fiecare falangă pe piele. Așteptarea ucide încet, sufocă iscusit, fără să-ți dai seama. Se poartă ca un prieten bun la început. Te păcălește cu o stare de confort și apoi te invadează tactic. Te lasă să o inspiri. Să o atingi. Să te strecori printre plăcerile mici pe care ți le oferă.

Nu am fost niciodată bună la asta. Mereu mi-a dat cu virgulă. Mereu am fost la limita dintre corigență și repetenție cu treaba asta și nu se remediază deloc cu vârsta, dimpotrivă. Simt că nu am timp pentru nimic. Că se scurge tot nisipul din clepsidră și că aș putea face atât de multe lucruri pentru fiecare grăunte supt în jos de gravitație.

I am not good at waiting. Pana la urma nu trebuie sa fii bun chiar la tot, nu?

 

 

trafic_76036200

40 de minute si 36 de lei a durat cursa cu taxiul din punctul A – Pța Dorobanți în punctul B – Agronomie. Da, era un Fly pentru simplul motiv ca nici Uberul cu tarif explodat nu are porniri suicidale de ieșit în stradă la ora respectivă.

Sufocat în ambuteiaje, Bucureștiul sucombă în fiecare seară ca un astmatic. Criza începe pe la 4, când claxoanele încep să spargă aerul toxic de București. Intervalul 5-7 e comparabil cu un tratament cu șocuri în care se încordează la maximum mușchiul așteptării.

Traficul de coșmar e pus de poliție pe seama numărului mare de mașini și al faptului că oamenii nu folosesc RATB-ul, dar cum să mai faci și asta în condițiile în care nu apare niciun autobuz cu zecile de minute?

Nici statutul de pieton nu ne avantajează.

În 2010, Bucureştiul depăşea New York-ul la numărul de maşini care traversau oraşul. Azi, Capitala se află printre primele zece oraşe la nivel european în ceea ce priveşte numărul de maşini la mia de locuitori, ceea ce înseamnă că aproape unu din doi bucureşteni preferă să meargă cu propria maşină la destinaţie în loc să aleagă un mijloc de transport în comun. Confruntat cu asemenea date, pietonul devine o specie pe cale de dispariţie.

Într-un oraş tot mai sufocat de betoane, dilema pietonului bucureştean este acută: a merge pe jos sau a renunţa complet la idee într-un oraş unde obstacolele apar la tot pasul. Anul trecut, 570 de pietoni au murit în accidente rutiere. O cifră îngrijorătoare, spun şi autorităţile de la Bruxelles. Mai exact, mai bine de o treime din victimele accidentelor de pe şoselele româneşti sînt pietoni, potrivit unui raport al Comisiei Europene. Media europeană este de 22%.

Şoferii s-au făcut însă vinovaţi în doar 17% din cazuri. Restul de pînă la 100% ţine de responsabilitatea pietonilor. Tot mai ­mulţi încep să încalce regulile de circulaţie. Poate sufocaţi de numărul mare de maşini, poate din ignoranţă, dau răspunsuri care frizează ridicolul atunci cînd sînt întrebaţi de ce traversează ilegal. De la un sec „Aşa am vrut“ pînă la „Aici se circulă anapoda“ sau „Stau prost cu vederea“, pietonii au ajuns să nu mai respecte oraşul pe care simt că şi l-au însuşit pe deplin şoferii.

Ideea unui Bucureşti ideal este tentantă. Un Bucureşti în care maşinile nu circulă, unul în care poţi să te plimbi pe Calea Victoriei de la Guvern pînă la Piața Naţiunile Unite şi să nu întîlneşti decît bicicliştii care pedalează în sus şi în jos pe banda special rezervată lor.

Bucureştiul ideal este Bucureştiul de duminică, Bucureştiul vacanţelor, adevărat rai pentru pietonii avizi de plimbări pe străzi întortocheate, cu parfum de istorie interbelică.

 

***

Articol scris pentru Dilema Veche in septembrie 2016.

 

ssE liniştea de dinainte de tsunami. E calmul aparent care se instalează după prima despicare de falii. E forţa care mocneşte sub o pojghiţă fină, mai fragilă decât coaja unui ou.

S-a clătinat puţin. S-a zgâlţâit mai tare şi apoi a început să ia amploare. Pe luciul apei a apărut un fel de bulă, apoi marea a început să fiarbă cu băşici sparte la suprafaţă şi uite ce vine din zare! Creşte la început cu câţiva centrimetri, apoi ajunge la jumătate de metru, ca să acopere într-un final cerul.

Nu trece o zi să nu găsesc un articol de demisionar. Un demisionar care povesteşte că a stat, a acumulat, a muncit, s-a implicat şi la un moment dat a făcut crack! Un demisionar care se declară fericit că acum face fix ce îşi doreşte şi îşi asumă că toată treaba asta vine la pachet cu responsabilităţi şi bani număraţi şi drămuiţi zilnic.

Generaţia 30+ nu mai e generaţia ahtiată după ani sabatici, e generaţia deloc impulsivă şi complet implicată, care alege la un moment dat să meargă pe calea ei. Şi îşi asumă. Look around, lumea începe să se schimbe. Aşa apar proiectele mişto. Alea pe care le dăm mereu exemplu şi mormăim invidioşi în faţa computerului…maaamă, păi dacă aş avea şi io timp.

Fă-ţi!

 

sorry-no-internet-today-1

Imaginează-ți o lume utopică în care nu mai e internet. Wait, that was 30 years ago:) Imaginează-ți cum ar fi să cadă toată fibra optică, să se strice toate prizele și să nu mai poți da nici măcar un click. Cum ar fi ca toate postările pe care le-ai programat pe Facebook pentru afacerea pe care o promovezi, să nu mai aibă unde să apară.

Cum ar fi ca toată strategia pe care o gândești lună de lună, toate proiectele pe care vrei să le faci și toate campaniile pe care le-ai primit, toate filmările pentru vlogul tău zilnic, să nu poată fi puse în aplicare din simplul motiv că nu mai ai infrastructura necesară. Nema net, nema conexiune, nema Facebook.

Tu ce ai face? Ai vreun skil care te-ar ajuta să te descurci? Știi să tunzi? Să plantezi legume sau….să faci tâmplărie?

Știi să…nu știu, faci haine? Poate faci un colaj sau poate dai meditații la vreo limbă de circulație internațională. Ce faci dacă ne iau aștia internetul de la gură? :)

E întotdeauna bine să ai un plan de back-up. Poate te apuci de un curs de gătit. Poate faci croitorie sau niște cursuri de psihologie ca să ne tratezi pe toți aștia care vom intra în depresie din lipsă de job cauzat de dispariția netului.

Deci, tu ce ai face dacă ți-ar dispărea brusc titulatura de social media guru? Social media planner? Digital head of…? Content manager la …? Ce mai croșetăm în cazul ăsta?

 

large

Problema legată de calitatea tot mai slabă a presei din România nu se transpune doar în articole bune de acoperit mobila în perioadele de renovare. Efectul poate duce la dezinformări crase, care ajung să fie livrate cititorilor în porții zdravene de text. Și oamenii cred că doar așa scrie la ziar și zice la televizor, nu?

Regula de aur care spunea să verifici informația din 3 surse ca să fii sigur că nu dai o dudă, e uitată prin sertarele memoriei. Acum important e să livrezi. Internetul nu te așteaptă. Cititorii vor știrea și tu ești deja în urmă. Așa că dai ce ai și când nu verifici, ajungi să dai gherle la greu ascunzându-te după declarații oficiale.

Cine profită? Oricine vrea. Cel mai recent exemplu este D&D East Entertainment care, după concertul Sia, când au început oamenii să se întrebe dacă a fost sau nu pe scenă Maddie, au ieșit cu o declarație complet mincinoasă:

La solicitarea HotNews.ro, organizatorii concertului, cei de la D&D East Entertainment au confirmat ca pe scena din Piata Constitutiei au dansat chiar Maddie Ziegler, dar si actorii Kristen Wiig si Paul Dano.

Între timp, Cristina, singura care și-a făcut documentarea ca la carte, scrie echipei care se ocupă de Maddie și i se confirmă ce a văzut pe Instagram și rețelele de socializare. Și anume că dansatoarea este în State și va participa doar la concertele organizate acolo.

Tragem linie și concluzionăm: cât timp înghițim pe bandă rulantă toate declarațiile date de oricine, cât timp le luăm de-a gata și investigăm puțin, ajungem doar să promovăm niște speculanți care manipulează opinia publică.

Bravo, Pyuric! Way to go!

Nu există un sentiment mai eliberator decât acela pe care îl trăiești când reușești să cânți alături de alți fani, mai înflăcărați decât tine, versurile care ți-au răsunat în ureche în heavy rotation.

Dimineți întregi m-a auzit tot Cașinul răcnind, cântând și fredonând Elastic Heart, Chandelier și my all time fav, Breathe Me. Colegii își îndesau căștile mai tare pe urechi. Termopanele tremurau, dar nu îmi păsa.

I’m like a rubber band until you pull too hard, / Yeah, I may snap … și a venit momentul în care m-am putut desfășura în aer liber.

Sia a fost tot ce trebuia. Prezența ei discretă, atârnată de un microfon, în spatele perucii faimoase care îi acorda intimitatea de care are nevoie ca să se desfășoare, a transformat concertul într-un fel de audiție privată. A fost ca atunci când îți pui căștile în urechi și asculți melodia preferată, doar că bașii din boxele de concert ți-o împing cu forța în vene, o fac să pulseze în sânge și să îți inunde creierul cu endorfine.

Scenografia a fost la fel de simplă, cu accent pe dansatori. Și nu, nu a venit Maddie Ziegler, deși pe ecranele pe care erau proiectate clipurile, tot ea era vedeta. (Citesc la Pyuric că Maddie e prinsă cu niște filmări și o poate însoți pe Sia în concerte doar în SUA, deci zip it cu lamentările! )

Sia a făcut magie. A adus personaje și a creat senzații care, pe scenă, nu existau de fapt.

Maddie

Asta înseamnă să faci show. Să captezi atenția unor oameni care se uită la o scenă pe care nu se mișca o cântăreață timp de 13 piese și apar cu totul alți dansatori decât cei pe care așteptai să îi vezi.

Fără Salut, București! Fără Maddie Ziegler. Fără artificii și petarde. Cu o grafică simplă, dar de efect. Cu o lună plină care veghea scena ridicată în Piața Constituției și o voce inconfundabilă, Sia nu s-a dezis de țelul ei și a venit în fața publicului ei cu singurul star al show-ului – vocea. Și am auzit-o toți. Inclusiv Breathe Me-ul lansat pe vremea în care nu intrase în pătura mainstreamului.

Cand mai mergeti sa va dati cu capul de marginea de sus a icoanelor soioase, cand va veti plange la Dumnezeul vostru de durerile batranetii, de cat de amarati sunteti si ce boli v-au mai lovit, luati-va un minut si cereti-I putina lumina pe cerebel.

Suficienta cat sa nu va mai duceti sa indesati in cutia milei bancnote de 10 lei, facute sul si scoase de la pusculita. Ca au popii cat sa le ajunga si acum in viata de apoi.

Au salarii mari, ca tocmai au primit marire. IPS are….UPS, vreo 147 de milioane de lei vechi. Astia-s doar bani de la buget. Cine mai sta sa scotoceasca prin vraful de investigatii care vorbesc despre afacerile Prea Sfintitului Deiniăl?

Nu doar el a primit marire. Si episcopii si arhiereii pupa vreo 100 de milioane pe luna de aici inainte,  asta asa, ca sa le ajunga si lor pe langa toate taxele pentru pleiada de nunti, botezuri, sfintit case, masini, pervazul cu flori de nu ma uita. Oare mi-or sfinti si mie tastatura asta in care lovesc cu furie, de o iau  dracii, atunci cand ma intriga un subiect ca asta? Ptiu, drace!

Intre timp voi stati si lingeti icoane. Treziti-va cu noaptea-n cap si mergeti la slujbe unde aveti scaunul inchiriat, ca altfel nu meritati loc, desi treceti pragul bisericii de peste 20 de ani. Dati acatiste pe bani multi si rugati-va de ei sa nu va lase cu mortul in drum, cum s-a mai intamplat de nenumarate ori. Si nu uitati ca la fiecare sarbatoare sa faceti o rugaciune si pentru IPS, ca uite, va asculta Dumnezeu si ii merge bine. S-o intampla candva la si voi.

Pana atunci, penintenta pentru pacatele voastre!

Am notes-urile pline de idei pe care abia astept sa le scriu pe blog. Atunci cand le aud, ma mananca degetele.

Ma intriga si imi dau drive-ul ala care te face sa te asezi la tastatura si sa arunci argumente din varful buricelor degetelor, sa tastezi apasat critici sau sa faci un laudatio ad extremis pentru o chestie super cool care se intampla.

Le asez intotdeauna la coada. Peste maldarul de idei pe care le-am aliniat frumos in telefon si isi asteapta si acum sansa la faima sau macar la critica. Dar cine sa le scrie? Cine sa mai aiba chef de o chestie misto si originala atunci cand toata pofta de scris s-a inecat intr-o lehamite care ma face nu doar sa nu mai intru pe blog, ci si sa il inchid cu tot cu Facebook?

Unde se duce pofta de scris cand se duce? Se ineaca in alte texte insipide pe care trebuie sa le scrii la job. Copy-uri pe care nu stii cine le va citi, desi you really do your best. Pofta ta de scris se duce pe apa sambetei cand mai ai alte 5 texte la auto impuse inainte si alea sunt prioritare pentru ca #facturi, #chirie, #banidevacanta.

V-ati intrebat pana acum de ce oamenii din publicitate nu prea au bloguri sau scriu despre hobby-urile lor fara prea mult accent pe ce se intampla in industrie? Asta se intampla cu pofta de scris. Se duce daca nu te agati cu degetele de tastatura, daca nu iti rupi 20 de minute cand esti cel mai obosit din lume si nu incerci sa ramai autentic.

Sa scrii aici, in singurul loc in care iti permiti, absolut tot ce ai tu chef. Fara revizii. Fara feedback de la altcineva in afara de cititorii tai.

 

 

Sunt 92 de sportivi in delegatia Romaniei la Rio. Dintre ei 2 sunt gimnasti, pentru ca anul acesta nu avem lot olimpic de gimnastica.

Daca vreti sa va puneti banii pe aurul la care are sanse Romania, analistii de la Goldman Sachs va sfatuiesc sa mergeti in 2 directii, pentru ca, spun ei, tot 2 medalii de aur vom lua, exact ca in urma cu 4 ani.

Analistii nu spun insa si la ce discipline, dar tineti cont ca Izbasa ne-a adus aurul la sarituri  si Alin Moldoveanu a fost surpriza Romaniei la proba de pusca cu aer comprimat 10 metri, tir.

A doua chestie pe care nu o stiati despre Olimpiada este ca flacara olimpica va fi adusa maine la Rio de celebra Girl from Ipanema despre care canta Astrud Gilberto in anii 60.

Hai, frate, pe bune…cât mai stai să te plângi că viața ta e lame? Chiar crezi că are nervi cineva să îți asculte lamentările? Ridică-te, scutură-te de praf și fă ceva!

Take back your life! Nu îi pasă nimănui că stai tu o mie de ani la job și simți că trece viața pe lângă tine. E problema ta că nu îți gestionezi timpul și prioritățile cum trebuie.

Ia o coală, un creion și scrie ce nu îți place, ce îți place, ce ți-ar plăcea. Apoi trage linie și fă un cincinal. Dacă te-ai născut după 90, ultima frază înseamnă să faci o strategie pe termen lung.

Dupa ce te gândești bine unde ești și ce poți face, îți trasezi un drum. Poți ajunge la mai multe concluzii. Am încercat să le clasez mai jos:

  1. Trăiești ca să faci bani

Asta e foarte bine în special dacă ești tânăr. Înveți, faci bani, încerci mai câștigi ceva pe lângă bursa de merit sau măruntul de buzunar de la părinți și….îți asumi că tragi tare pentru experiență și cont. Începi să faci bani, ai cât de cât un statut, dar asta nu îți va aduce în primă fază decât recomandări pentru mai multe joburi.

Point is că oamenii îți recunosc aptitudinile și te contractează, iar tu vei avea joburi care …well, îți vor aduce din ce în ce mai mulți bani.

Partea proastă? Timp vei avea spre deloc, iar banii se vor duce direct pe apa sâmbetei din frustrările acumulate pe modelul “toată lumea e afară, la terasă, doar eu trag ca boul la jug”.  Soluția e să îți asumi că faci un sacrificiu și să te bucuri de banii pe care îi faci, nu să îi arunci de-a-m-p…cum se scrie expresia asta?:) Și să fii destul de smart încât să lucrezi așa maxim 5 ani și pe urmă să o lași mai moale. Viața trece rapid și burnout-ul te pândește după colț în ritmul asta. Chiar vrei să regreți totul la 40 de ani?

2. Trăiești pentru experiențe

Asta e perfect atât timp îți asumi că nu totul va fi roz. Că ți se va pune un nod în gât și vrei trăi în ceafă cu respirația proprietarului care te aleargă pentru chiria pe luna trecută. Trăitul pentru experiențe presupune faptul că jobul e doar pentru subzistența și toți banii se duc pe nevoile tale (călătorii, cărți, băutura, etc).

E excelent, lucrează mai mult la dezvoltarea ta personală decât orice coach plătit cu cel puțin 100 de euro să îți insufle niște valori pe care le interiorizezi mai rapid de unul singur.  Toate astea însă presupun timp. Timp pe care nu îl ai dacă îți petreci viața la birou. Man, cât te invidiez!

3. Trăiești pentru tine

Aici te înscrii într-un mers pe sârmă extrem de complicat. Trebuie să ai puterea să fii egoist, să îți evaluezi aptitudinile foarte bine și să îți vinzi know-how-ul atât de eficient, încât să poți trăi din experiența ta și să aloci timp suficient nevoilor tale. Vine la pachet cu multă muncă, cu puterea de a renunța la proiecte mișto, dar care îți ocupă serile în care te-ai putea relaxa alături de prieten.

Take back your life

Primul pas? Respectă orele de program! Asta înseamnă că nu e cazul să îți petreci timpul liber la job când nu ai proiecte urgente. Știu, totul e urgent, dar mai fă și tu o selecție ca să nu riști burnout-ul ălă care te face să îți bagi picioarele, să închizi laptopul, să te ridici în picioare, să îți iei geanta, să zâmbești politicos și…să ieși pe ușă.

Al doilea pas? Take back your life step by step. Mergi să bei o cafea când ți se face poftă. Chiar dacă asta se întâmplă la 8 dimineața. Secretul stă în micile plăceri pe care ți le permiți.

ccc

Acordă-ți putin timp la prânz și gândește-te la total altceva.

Încearcă să nu îți neglijezi prietenii și ține legătura cu ei și în momentele în care nu vrei să te plângi cuiva.

Încearcă să găsești modele de oameni care își urmează pasiunea și vezi cum au reușit ei să își transforme hobby-ul în job.

Take back your life. Fă tu primul pas și asumă-ți că drumul astă va fi greu, dar te va duce unde trebuie.

 

Instagram

Postări recente

Acces in Pietricel Land